24 septembrie, 2007
03 septembrie, 2007
Cititi si plangeti
Pana acum, Cartarescu imi parea o persoana mai presus de bogatiile materiale. Credeam(gresit se pare!) ca bogatia lui spirituala il situeaza mai sus de aceste probleme infime, cum ar fi cele 2 miliarde de dolari ale lui Patriciu.
Se pare ca m-am inselat. Cititi urmatorul articol din EVZ:
CARTARESCU: Vitelul de aur
In final, nu pot decat sa il citez: „Mai degraba va intra camila prin urechile acului decat bogatul in imparatia cerurilor”. Ce ti-e si cu invidia asta, domnule...
Mi-a lasat un gust amar.
Se pare ca m-am inselat. Cititi urmatorul articol din EVZ:
CARTARESCU: Vitelul de aur
In final, nu pot decat sa il citez: „Mai degraba va intra camila prin urechile acului decat bogatul in imparatia cerurilor”. Ce ti-e si cu invidia asta, domnule...
Mi-a lasat un gust amar.
06 august, 2007
26 iulie, 2007
Casa de chirpici
- Lasă-mă în pace nu vezi că mă termină ploaia asta, de m-ar termina odată, că m-am săturat de viaţa asta de căcat!
Plânge? Numai o lacrimă, să impresionezi cititorii. Nu? Nu vrei? Atunci tu nu contezi. Nu contezi deloc, amărâtule. Nu contezi pentru că nu trăieşti. Nu trăieşti pentru că nu îţi doreşti asta şi chiar dacă ţi-ai dori-o nu ai putea să trăieşti. Ai murit luna trecută odată cu tatăl tău. Ce a mai rămas din el după decesul părintelui e mai puţin decât o epavă. Eşti doar o sticlă spartă în băltoaca ce a apărut peste noapte în urma unei ploi nici măcar torenţiale. O sticlă spartă care se scufundă în noroi. Dacă nu o priveşti de aproape nici măcar nu îţi dai seama că este, sau a fost, o sticlă. Praful o va acoperii şi va rămâne acolo, sub un strat subţire de pământ cel puţin o sută de ani, spălată ocazional de câte o ploaie care îl face să se întrebe:
Cum ar fi fost dacă?
- Nu mai vorbi aşa, măi Mircea!
- Lasă-mă, tanti Giurgiu, în năcazu meu!
Bătrâna stă puţin şi îl priveşte cum se chinuie să scoată apa din casă. Tatăl lui era văduv, la fel ca tanti Giurgiu şi o mai ajuta prin casă. Nu mai spune nimic. Tanti Giurgiu. Nici nu ar mai avea ce să spună. A plecat în sfârşit lăsându-l de capul lui pe săracu om.
Săracu om. Săracu om? Îl cheamă Mircea. E alcoolic. Dar acest lucru e prea puţin important. Mai importantă e casa lui. Mult mai importantă. Casa are un destin măreţ şi un aspect mai atrăgător decât acest inutil. Pentru că o casă nu are de ales. O casă trăieşte mai mult decât un om şi dacă îmbătrâneşte frumos poate să aibă o valoare mare. Un om nu poate să îşi aleagă decât modul în care va îmbătrânii. Nu e cazul să îmbătrânească frumos, pentru că locuinţa e construită din chirpici. Oricum, terenul valorează mai mult decât clădirea din noroi şi paie. Iar dacă asta nu e suficient, casa în sine e mult mai importantă decât ultimul şi penultimul ocupant. Îmi pare rău să spun asta. Sau nu! Adevărul e că semipersonajul ăsta mi-e indiferent. Asta doar atunci când nu mă enervează în momentele în care se plânge. Pentru că se plânge excesiv. Dar am vorbit destul despre el. Iar despre celălat nu va mai vorbi nimeni.
Casa.
Să nu fiu atât de direct, doar trebuie să umplu şi eu paginile astea cu ceva!
Curtea. Nu! Gardul. Gardul este... aproape un gard. Un şir de scânduri putrezite, de o culoare neagră spălăcită, care se sprijină una de alta şi totuşi s-au aplecat spre interior ca nişte curviştine bete. Pământul în care au fost împlântate nu se mai oboseşte să le susţină într-o poziţie decentă ci doar le priveşte şugubăţ pe sub fustă. Vecinul lui Mirciulică şi-a reconstruit casa mică şi cochetă, dar fără etaj, transformând-o într-o monstuozitate prea puţin potrivită cu spaţiul pe care se află. Gardul era de lemn, aşa că a fost nevoit să îl refacă pentru a se asorta cu căsoaia. Ştiti voi, beton, fier forjat, 2 metri. Aşa că nu mai avea ce face cu scândurile. Mirciulică, de fapt nu, răposatul lui tată a luat scândurile şi le-a împlântat în pământ. Dacă mai aştepta vreo două săptămâni putea lăsa câteva şi pentru coşciug. Revenind la gard, acesta era construit şi înainte din scânduri atât de înalte încât puteai să-l sari din mers, dacă nu te hotărai să-i tragi un picior şi să cadă tot. Acum problema aceasta nu mai există, se poate trece prin gard, pentru că scândurile nu au fost suficiente, curtea vecinului având o lăţime cam de două treimi faţă de cea a personajului vostru. Da, personajul vostru! Nu al meu, pentru că eu nu creez personaje slabe. De asta se ocupă mediul înconjurător: rebuturi naturale ale căror loc e într-un paradis ce nu există. Nu sunt un ecologist. Cei ce nu se pot adapta nu trebuie protejaţi de ceilalţi pentru că rezultă două tipuri de durere: durerea de a fi nefolositor şi durerea de a fi legat prin lanţurile moralei de o persoană care te urăşte pentru că o ajuţi. Deci, gardul are o gaură de vreo doi metri. Mai era nevoie doar de o săptămână ca să fie terminat, dar bătrânu a dat ortu popii şi nu au mai apucat să cumpere scândurile necesare. Doar o săptămână. Dacă ar mai fi trăit atât ar fi terminat gardul şi ar fi putut susţine că a făcut ceva în viaţă. Un gard. Asta îmi aminteşte de ce a spus un vecin la privegi, când i s-a cerut o contribţie materială pentru ca răposatul să fie îngropat cuviincios.
- Omu ăsta n-o făcut nimic toată viaţa, ce vreţi, să-l îngroape alţii şi când o murit?
Sau alte variaţiuni.
- Numa o mâncat, o băut şi s-o distrat cât o trăit.
- Ce puţini oameni or venit la părăstas, chiar dacă el s-o dus la toate părăstasele din ultimii zece ani!
Lumea e rea. Dar asta nu înseamnă că nu are dreptate! Dovadă stă gaura din gard. Şi mai sunt şi alte dovezi! Gardul a fost finalizat de cel care i-a dat scândurile la început. Din obligaţie, pentru că e mai probabilă decât mila. În acest timp, fiul, Mircea, nu a fost de faţă. Era într-un bar. Hobby-ul ăsta e prea comun ca să îl aduc în discuţie. Cel puţin la înmormântare a plâns tot timpul. Autocompătimire? Bătrânul avea pensie.
Curtea. Un domeniu prea vast pentru o descriere superficială. Atât de vast încât cred că nici măcar proprietarii nu îl cunosc în întregime. Vedeţi voi, unde locuiesc eu metrul pătrat de teren intravilan nu valorează atât de mult ca acela pe care se constriuesc monumentele de prost gust- numite vile- de lângă Bucureşti. Aşa că majoritatea curţilor au şi o grădină de vreo trei, patru ori mai mare decât suprafaţa casei care, atenţie, oferă spaţiu şi diverselor tipuri de plante. Am vrut să precizez asta pentru că sunt sigur că majoritatea orăşenilor consideră că o casă e ceva în genul unui apartament pe pământ, ce are eventual o piscină. Pe lângă asta, o descriere superficială nu umple multe pagini.
Mircea era în curte atunci când vorbea cu tanti Giurgiu despre polaie, viaţă, rahat, nevroză, chestii deastea. Să nu vă imaginaţi însă că în curtea acestui individ terenul e plat. Din contră! Printre grămezile de buruieni ce cresc acolo de parcă ar fi cultivate se află mormane mai mari sau mai mici de gunoaie în diferite stadii de descompunere care formează un adevărat teren accidentat pe care se mai mai aventurează din când în când câte o găină. Odată mi s-a părut că am văzut şi un şobolan, dar poate a fost numai acea găină temerară care se descompunea după o moarte rapidă prin înec sau inaniţie. Sau poate a fost parţial mâncată de şobolani, locuitorii de drept ai teritoriului respectiv. Nu cred că i-am văzut pe aceşti oameni să scoată vreodată lada de gunoi pentru a fi ridicată de oamenii responsabili cu salubritatea. Gunoierii. Nici nu cred că au una. De vreo douăzeci de ani(cel puţin!) tot ce au produs se află în curtea care a devenit un ecosistem de sine stătător. Curtea are rolul de groapă ecologică. Nu-i problemă, spaţiu există pentru încă vreo douăzeci de ani şi mirosul e chiar plăcut datorită mai multor specii de flori care au crescut aleatoriu, deci vecinii nu au nici o problemă. Viitorul imobilului e asigurat pentru că sunt sigur că acest teren va mai fi ocupat pentru maxim cinci ani de acum încolo. Ghidându-mă după extraordinara sete a ocupantului actual aş spune că va dura chiar mai puţin. Sper să plouă din nou.
Să vă spun de ce îl blestema vecinul meu pe Cel care a trimis de Sus o mult dorită ploaie de vară. Deşeurile ecologice depozitate de-a lungul timpului au făcut un zid de protectie în jurul casei pentru că cel care a locuit-o până nu de mult şi cel care încă o locuieşte nu au catadicsit să le aşeze spre descompunere la o oarecare distanţă de corpul (aproape) locuibil al clădirii. Pentru că acest zid a devenit aproape la fel de înalt ca şi gardul construit de mâna vecinilor şi mult mai gros aşa că a astupat un şanţ în care se aduna de obicei apa. Astfel, lichidul aducător de viaţă se varsă datorită gravitaţiei- ce a fost gândită tot de Sus-drept în casă. Luând în considerare acest aspect am putea considera că epitetele trimise în eter(n) sunt meritate.
Problema nu e actuală, dar până acum oamenii erau obişnuiţi ca apa să înainteze doar în bucătărie, în timp ce acum a ajuns până în camera lui Mircea în dorinţa de a-l consola pentru pierderea tatălui. Ciudat că el nu se simte deloc consolat, ci chiar îşi aminteşte cu regret de perioada în care pleca la bodega din colţ şi îşi lăsa tatăl să se ocupe de amănuntele nesemnificative, cum ar fi procurarea hranei, peticirea casei, cultivarea diferitelor legume, în acelaşi timp continuându-şi vizitele la tanti Giurgiu. În amintirea acestor momente de supremă reverie continuă să lopăteze apa afară din cameră, cu o eficienţă demnă de fiul tatălui său, în timp ce ea se reîntoarce coborând vijelios pe panta din apropiere. Cum ar fi fost dacă celălalt mai era şi el nu mai era? Ei nu vor mai puteau fi simultan! Se pare că gravitaţia nu face excepţii şi nici nu ţine cont de doliul vreunei persoane. Apa se întoarce în locul de unde a fost aruncată. Să îl lăsăm pe tânărul Sisif să îşi contiune munca şi să ne întoarcem la casă.
Nu încă. Pentru a înţelege destinul acestei locuinţe trebuie să aruncăm o privire la panorama de care a avut parte din prima zi în care i s-a întărit noroiul. Există imagini ce pot influenţa destinul unei case şi a mai puţin importanţilor săi ocupanţi. Imaginează-ţi că te trezeşti, cititorule în fiecare zi cu faţa la acelaşi obiect/culoare/imagine. Probabil că o faci! Dacă ai fi o casă? Ce ai face dacă ai fi OBLIGAT să vezi întreaga zi aceleaşi succesiuni de imagini ce se schimbă doar odată cu anotimpurile? Probabil că o faci şi pe asta! Atunci gândeşte-te că o casă suportă tot ceea ce suporţi tu în fiecare zi, iar dacă zici că are un avantaj pentru că nu se mişcă, aşa este, dar favorul acestui destin îl plăteşte cu vârf şi îndesat fiind locuită întreaga ei viaţă de nişte păduchi omnipotenţi.
Mircea continuă să scoată apa blocat de acelaşi set de gânduri.
Oare ce bombăneşte? Nu îl va auzi nimeni. Niciodată nu îl aude nimeni. În afară de casa de chirpici, nici o altă fiinţă nu ştie ce a trăit în aceste 27 de zile de la moartea unicului său părinte. Nimănui nu îi pasă.
Casa privea zi de zi către staţia de epurare. Nu prea putea face altceva, aşa că privea şi uita. Unii priveau în aceeaşi direcţie, doar că dintr-o perspectivă diferită. În spatele ei, era construită o staţie de epurare care prin complexe procese chimico-biologice separa apa de fecale. În aceste momente un miros real era emis în spaţiul înconjurător şi se împrăştiau în toate clădirile locuite de noi. Imprimându-se atât de adânc în simţul olfactiv al casei, nu mai era considerat respingător. Cel puţin nu la fel de respingător ca restul obligaţiilor ei. Asta se întâmpla de mult. Acum, staţia de epurare a apei nu mai funcţionează şi mirosul ei nu îi mai inundă camerele, fiind nevoită să simtă în fiecare zi propriile miasme mult mai îngrozitoare decât cele pe care era obişnuită să le accepte. Cele ale ocupanţilor ei.
Trista locuinţă nu se poate privi. Se oglindeşte doar în cei care o parazitează pentru un interval de timp nelimitat. Un interval nelimitat, pentru că ea trăieşte în timpul oamenilor, fără ca acesta să se termine vreodată. Dacă ar putea, nu ar vedea decât patru ziduri ridate, de un galben pai bolnăvicios şi deprimant asemenea vieţii celor care au ridicat-o. Şi ar fi conştientă de sine şi s-ar accepta. E martora unui fenomen de autodistrugere generalizată produsă de catalizatorii ei umani. Catalizatorul s-a consumat. A contribuit nesemnificativ la casa părinţilor săi. Toţi vecinii îl cunoşteau drept Matrozu, pentru că şi-a făcut armata la marină. Acolo era matroz. Sau aşa spunea. Poate că sunt rău cu fostul personaj. Poate ăsta a fost singurul lucru important pe care l-a făcut în cei şaptezeci de ani de viaţă şi eu îl minimalizez, anulându-i practic întraga viaţă. Nu e vina mea. E casa. În faţa ei, toate realizările lui sunt insignifiante. Uitaţi-o! Stă mândră, bătrâna casă, cocârjată de vremea care a trecut peste ea, dar e la fel de puternică. O clădire care provoacă timpul privindu-l prin geamurile ciobite şi zâmbind pe sub uşa ştirbă de neputinţa lui. Poate că ăsta e atuul ei. Nu poate vedea trecerea timpului, deci, pentru ea, timpul nu trece. Dar pe Matrozu acest timp şi-a pus amprenta. Între două privegiuri, mersul la poştă pentru a-şi lua pensia, o plimbare la tanti Giurgiu, o şuetă cu bătrânii pe bancă, anii îşi iau zborul, chiar dacă încerci să îi opreşti nefăcând nimic. E şi asta o artă. Iar Matrozu a fost un geniu din acest punct de vedere. Probabil că atâţia ani în casa lui l-au învăţat că timpul trece mult mai încet dacă stai cu ochii pe el. Însă oricât de mult l-a răsfirat, pentru el timpul a trecut.
Mircea aruncă apa afară din casă cu o găleată.
Am ajuns la jumătatea poveştii casei şi timpul pare că stă pe loc.
Înaintea de moartea bătrânului am văzut nişte falşi prieteni pe stradă. Vecinii.
Am mers acolo. Dau mâna cu toţi, stăm, ne mirăm unu de altu. Eu mă mir mai ales de un bătrânel uscat, cocârjat, cu o piele de culoare neagră şi ochii roşii adânciţi în orbitele goale. Cine o fi? Acum pleacă.
- Salut, băieţii! Dăm mâna.
- Iar se duce Mircea să bea o sticlă de alcool pur.
Râdem cu pofta celor ce nu au nimic de făcut. Mircea merge acasă.
Astăzi trecem pe lângă poarta lui Matrozu.
- Hai să-i rupem gardu la ăsta, zic eu.
Râsul celor doi prieteni ai mei îmi arată că sunt de acord. Şi ei vor să se distreze pe o astfel de caniculă. Ne aşezăm la o distanţă de doi metri unul faţă de celălalt şi ne aruncăm cât putem de tare cu picioarele în el. Oau! Jumătate din gard a picat. Nu ne aşteptam la o reuşită de asemenea proporţii. Trecem repede strada dar nu ne ascundem ca să vedem reacţia proprietarului. Bătrânul iese încet la poartă.
- Măi copii, voi a-ţi făcut asta?
- Nu noi, nenea Matrozu! Figuri angelice, miraţi de bănuiala nefondată.
- Da atunci cine, mă?
- Un ţigan a dat cu piciorul în gard şi a luat-o la fugă!
- Da, numai acum o dat colţu! Pe unu era să îl pufnească râsu.
Bătrânul stă ce stă, şi după ce ne priveşte ceva timp trece strada şi intră în casă. Râdem cu lacrimi. Pentru o clipă am senzaţia că cineva se uită la noi de la geamurile casei. Nu e nimeni, mi s-a părut doar.
M-am întors în plicitsitorul prezent şi nefericitul viitor al celor din casa de chirpici. Prea multe epitete pentru ceva atât de patetic ca destinul unor necunoscuţi. Oameni a căror infimă importanţă se datorează funcţiei lor de agent patogen al unei proprietăţi şi activităţilor care degradează ceea ce timpul nu a reuşit. Prezenţa lor distruge casa de chirpici. Dar nici ea nu stă degeaba. Cei doi au fost nevoiţi să inhaleze de câteva decenii mucegaiul apărut datorită neplăcerilor provocate clădirii. Apa curge pe toţi pereţii, de parcă această locuinţă transpiră în urma efortului depus pentru a lua parte la activitatea umană. Nisipul din care e făcută secretă o mare cantitate de apă pentru a elemina din viscerele sale fiinţele a cărei prezenţă o detestă mai mult decât pe aceea a timpului necruţător. Ea, o casă de chirpici, e obligată să susţină vieţile lipsite de scop a două persoane ce se încăpăţânează să o locuiască până la ultima inspiraţie gratuită de oxigen.
Pentru Matrozu timpul a trecut.
Timpul fiului său se comprimă în nesfârşitul efort de a scoate apa din casă. În acelaşi mod în care casa l-a scos pe tatăl său afară din interiorul ei. Era o zi obişnuită. Ziua în care va muri. Dar el nu ştia asta. S-ar fi pregătit cum se cuvine: ar fi murit de frică cu o zi înainte. Aşa, s-a trezit la ora 10:00, a scormonit prin grădină până a găsit şase ouă întregi, a mers în bucătăria strâmtă unde a spart ouăle în tigaie, a tăiat puţină slănină şi a pus-o şi pe asta peste amestecul spumos de culoare portocalie. Stă puţin, întoarce papara, merge să-l trezească pe Mircea. Pentru asta trebuie să iasă din bucătăria de vară ca să intre într-una din cele două camere scunde. Bătrânul e în formă şi chiar dacă îşi târăşte un picior după restul trupului nu pare că are probleme la corason. Intră în camera neaerisită, simte un miros puternic de alcool şi urină amplificat de mirosul de mucegai, sursa fiind patul în care doarme fiul său iubit dar şi pereţii care îi adăpostesc. Şi-a iubit fiul. Până la un moment dat. Acum nu ştiu dacă îi mai pasă. Ia mătura din colţ. Doar casa ştie ceea ce face el în nopţile în care Mircea nu mai e capabil să ajungă acasă. Eu cred că doarme.
- Mircea! Mă Mircea! Îl împinge cu mătura şi cu durere. De şale. Nu mişcă.
- Beţivan prost! Iese din cameră şi merge să mănânce.
Papara e puţin arsă dar comestibilă. Bătrânul nu mai face nazuri de mult timp. Se aşează la masă şi spune o rugăciune. Nu crede în Dumnezeu, dar obiceiul ăsta i-a fost inoculat de mic sub ameninţarea cu bătaia. Păcat că în acelaşi timp i-a fost zdrobită orice urmă de iniţiativă. Nu mai are rost să vă întrebaţi de ce locuieşte într-o casă de chirpici care nici măcar nu îl suportă. Dacă l-aţi vedea! Rectific: dacă l-aţi fi văzut! Nu pot să vă dau exact detaliile care îl fac să fie aşa, dar ceva din totalitatea lui îmi arată că e un învins. O poate ascunde sub un zâmbet şiret, dar numai faţă de cei fără putere de pătrundere. Eu bănuiesc ce simte. Casa ştie. Şi a murit. Nimănui nu i-a păsat cum, doctoriţa a spus că a suferit un stop cardiac. Cred că a ghicit după fişa medicală. A fost găsit de fiul său întins pe jos în bucătărie. După două zile. Nu i-a fost foame în dimineaţa aceea şi a mers direct la birt, apoi s-a culcat. Foamea l-a trezit pe la miezul nopţii, a mers în bucătărie, a văzut papara gata făcută, a luat-o la el în cameră. Pe cel de pe jos nu l-a observat datorită întunericului parţial şi ameţelii totale. Casa a tăcut cu o imparţialitate demnă de un obiect fără suflet. L-a găsit următoarea dimineaţă. Când i s-a făcut din nou foame. De fapt era spre amiază.
Mai bine mai târziu decât niciodată.
Nu ştiu cum a reacţionat băiatul când şi-a găsit părintele pe jos. Nu a vrut de la început să-mi spună nimic sentimental. Şi-a păstrat decizia în ciuda dispreţului meu vădit. Nu cred că ar trebui să-mi fie milă. Oricum nu l-ar ajuta. Poate o să-i duc o sticlă de ţuică. Nu o să-i duc, pentru că mă va refuza ca atunci când nu a vrut să stăm la un pahar de vorbă, chiar dacă eu îl cinsteam. Unele lucruri nu pot fi cumpărate nici măcar prin viciile ce valorează pentru persoanele consumate de acestea mai mult decât banii. Ciudat.
Mircea expulzează apa din casa care îl detestă. Mircea e singur. Mircea nu mai are o saltea pneumatică pentru a se menţine la suprafaţa ştrandului. Chiar peticită şi veche, tatăl nu îl lăsa să facă baie în pişatul lui şi al altora care îşi pierdeau controlul în acel loc infect. Acum s-a spart. Salteaua. Nu are nici măcar un colac de salvare. Nu ştiu să fi avut mamă.
- Tu, Mircea, copilul lui Matrozu o avut mamă?
- Da ce crezi, că l-o născut tată-so?
- Şi ce s-o întâmplat cu ea?
Eu nu am cunoscut-o. Nici măcar pe la doi anişoricând am început să fiu conştient că exist(patru anişori!) nu ştiam care a fost mama lui Mircea. Pentru mine erau doar un copil şi tăticul lui. Poate încă sunt! Cel puţin până de curând, când copilul a ajuns într-un orfelinat de chirpici.
- O-nebunit!
O-nebunit! Atât ştiu şi eu. Dintr-un anumit motiv propria mea mamă a refuzat să îmi dea puţinele detalii pe care le cunoaşte, chiar după unele insistenţe. De ce se jenează să îmi spună durerea altora, dacă nu e a ei? Poate crede că dacă evită să evoce întunericul nu o să îl întîlnească. Proverbul era: „De ce ţi-e frică nu scapi!”. Funcţionează şi în zilele noastre, pentru că făcând abstracţie de durere, tot ce realizaţi e că sunteţi nepregătiţi când vă penetrează cele mai ascunse straturi ale unei vieţi considerate fericite. Şi atunci o să ţipaţi din toată fiinţa datorită durerii amplificate de surpriză şi tot ce vă va rămâne e: „De ce eu?”.
Răspunsul e simplu. De ce nu?
Mircea încă nu a reuşit să scoată toată apa! Din casă. De ce nu?
Alunecând pe panta relaţiilor umane cu un destin implacabil care nu există, era să uit că personajul meu principal e o clădire. Principalul atribut al casei de chirpici e lipsa sentimentelor. Logică şi rece de la acoperişul din ţigle vechi şi pe alocuri sparte până la fundaţia nu prea adâncă ea nu îşi permite să simtă pentru că nu are organe pentru acest tip de exteriorizare. Nici nu are nevoie. Ca reprezentant al regnului mineral asupra căruia omul şi-a pus amprenta fără a primi încuviinţarea, e obligată să păstreze distanţa faţă de cel care a creat-o împotriva propriei voinţe. Fiecare fir de nisip urăşte scopul pe care Constructorul i l-a atribuit pentru că o formă temporară impusă îi anulează fondul universal, la fel cum dorinţa de a căpăta contur în mediul în care te învârţi dăunează principiilor. Mircea mai are principii.
La ce bun?
Mircea nu va vinde casa datorită principiilor sale. E inundat. Din principiu!
Moraliştii de pe toate drumurile îmi vor spune să mă pun în locul lui. Nu îi contrazic. Trebuie să mănâce şi ei o pâine, chiar dacă îmi flutură pe sub nas reguli de înaltă conduită pe care ei înşişi le încalcă cu prima ocazie. Ar fi inutil să îi accept soarta pe care aş schimba-o imediat pentru că nu cred în ea. Nu aş demonstra nimic. Acest om a trăit aşa de aproape cincizeci de ani şi chiar dacă ar avea posibilitatea să îşi reseteze propria viaţă nu ar putea apăsa pe buton. Comodiatatea e o caracteristică esenţială a casei în care locuieşte Mircea. Deşi îl detestă privindu-l în fiecare zi, fără el ar fi fost un nimic nemodelat şi fără scop. Aşa, are un scop pentru care ar trebui să îi fie recunoscătoare. Dar nu e! Clădirea nu e capabilă să îşi îndeplinească scopul pentru care a fost construită şi din această cauză îşi neagă Creatorul, în încercarea disperată de a-şi anula propria existenţă.
- NU!
Strigă Mircea. Sau poate a şoptit. Nu îl va auzi nimeni. Niciodată nu îl aude nimeni. În afară de casa de chirpici, nici o altă fiinţă nu ştie ce a trăit în aceste 27 de zile de la moartea unicului său părinte. Nimănui nu îi pasă. Mă repet. Mă repet pentru că şi el se va repeta atât timp cât va mai trăii. Timpul care i-a mai rămas poate fi scurt sau lung. Contează prea puţin. El va face acelaşi lucru, fie că va mai exista zece ani sau o doar o zi. Va mătura prin casă, va mânca, va bea. Poate că până la urmă o să uite că a avut tată la fel cum a uitat-o pe mama sa. Nu a reuşit să iasă din bucla propriei vieţi şi părul i-a încărunţit, ficatul îl lasă, pielea i s-a zbârcit şi nu cred că a mai avut vreo femeie de un deceniu. Sau mai mult. Ar putea să plătească una, dar nu i-ar folosi la nimic. Îmbătrâneşte fără nici un reper. Şi îi e tot mai sete.
A aruncat lopata la o parte. Plânge. Poate. Eu nu îl văd. A intrat în casă. Apa pe care nu a reuşit să o scoată i-a înmuiat şosetele, dar nici nu o simte. Pentru că nu îi pasă. Stomacul zvâcneşte violent datorită senzaţiei de gol care îi inundă tot corpul. De ce? Se întreabă el fără sens. De ce nu? Răspund eu. Se aruncă spre perete şi îl loveste cu pumnul, genunchii, capul. Îl zgârie şi nisipul îi intră sub unghiile mari provocându-i şi mai multă durere. Durere inutilă dar binevenită care îl sustrage pentru o clipă de la gândurile sale insuportabile. Ia sticla de ţuică de pe masă şi se aşează cu ea în pat. Priveşte fix tavanul, fără să pară că îl vede. Bea.
Bea. A adormit în pântecul meu, pe un pat murdar, cu apa curgând pe sub el. Eu, casa de chirpici, mama lui, nu l-am născut încă. Văzându-l, nu pot să permit ca o fiinţă atât de puţin pregătită pentru ce va întâlni în viitor să trăiască în lumea de afară.
Ce şanse ar avea?
Plânge? Numai o lacrimă, să impresionezi cititorii. Nu? Nu vrei? Atunci tu nu contezi. Nu contezi deloc, amărâtule. Nu contezi pentru că nu trăieşti. Nu trăieşti pentru că nu îţi doreşti asta şi chiar dacă ţi-ai dori-o nu ai putea să trăieşti. Ai murit luna trecută odată cu tatăl tău. Ce a mai rămas din el după decesul părintelui e mai puţin decât o epavă. Eşti doar o sticlă spartă în băltoaca ce a apărut peste noapte în urma unei ploi nici măcar torenţiale. O sticlă spartă care se scufundă în noroi. Dacă nu o priveşti de aproape nici măcar nu îţi dai seama că este, sau a fost, o sticlă. Praful o va acoperii şi va rămâne acolo, sub un strat subţire de pământ cel puţin o sută de ani, spălată ocazional de câte o ploaie care îl face să se întrebe:
Cum ar fi fost dacă?
- Nu mai vorbi aşa, măi Mircea!
- Lasă-mă, tanti Giurgiu, în năcazu meu!
Bătrâna stă puţin şi îl priveşte cum se chinuie să scoată apa din casă. Tatăl lui era văduv, la fel ca tanti Giurgiu şi o mai ajuta prin casă. Nu mai spune nimic. Tanti Giurgiu. Nici nu ar mai avea ce să spună. A plecat în sfârşit lăsându-l de capul lui pe săracu om.
Săracu om. Săracu om? Îl cheamă Mircea. E alcoolic. Dar acest lucru e prea puţin important. Mai importantă e casa lui. Mult mai importantă. Casa are un destin măreţ şi un aspect mai atrăgător decât acest inutil. Pentru că o casă nu are de ales. O casă trăieşte mai mult decât un om şi dacă îmbătrâneşte frumos poate să aibă o valoare mare. Un om nu poate să îşi aleagă decât modul în care va îmbătrânii. Nu e cazul să îmbătrânească frumos, pentru că locuinţa e construită din chirpici. Oricum, terenul valorează mai mult decât clădirea din noroi şi paie. Iar dacă asta nu e suficient, casa în sine e mult mai importantă decât ultimul şi penultimul ocupant. Îmi pare rău să spun asta. Sau nu! Adevărul e că semipersonajul ăsta mi-e indiferent. Asta doar atunci când nu mă enervează în momentele în care se plânge. Pentru că se plânge excesiv. Dar am vorbit destul despre el. Iar despre celălat nu va mai vorbi nimeni.
Casa.
Să nu fiu atât de direct, doar trebuie să umplu şi eu paginile astea cu ceva!
Curtea. Nu! Gardul. Gardul este... aproape un gard. Un şir de scânduri putrezite, de o culoare neagră spălăcită, care se sprijină una de alta şi totuşi s-au aplecat spre interior ca nişte curviştine bete. Pământul în care au fost împlântate nu se mai oboseşte să le susţină într-o poziţie decentă ci doar le priveşte şugubăţ pe sub fustă. Vecinul lui Mirciulică şi-a reconstruit casa mică şi cochetă, dar fără etaj, transformând-o într-o monstuozitate prea puţin potrivită cu spaţiul pe care se află. Gardul era de lemn, aşa că a fost nevoit să îl refacă pentru a se asorta cu căsoaia. Ştiti voi, beton, fier forjat, 2 metri. Aşa că nu mai avea ce face cu scândurile. Mirciulică, de fapt nu, răposatul lui tată a luat scândurile şi le-a împlântat în pământ. Dacă mai aştepta vreo două săptămâni putea lăsa câteva şi pentru coşciug. Revenind la gard, acesta era construit şi înainte din scânduri atât de înalte încât puteai să-l sari din mers, dacă nu te hotărai să-i tragi un picior şi să cadă tot. Acum problema aceasta nu mai există, se poate trece prin gard, pentru că scândurile nu au fost suficiente, curtea vecinului având o lăţime cam de două treimi faţă de cea a personajului vostru. Da, personajul vostru! Nu al meu, pentru că eu nu creez personaje slabe. De asta se ocupă mediul înconjurător: rebuturi naturale ale căror loc e într-un paradis ce nu există. Nu sunt un ecologist. Cei ce nu se pot adapta nu trebuie protejaţi de ceilalţi pentru că rezultă două tipuri de durere: durerea de a fi nefolositor şi durerea de a fi legat prin lanţurile moralei de o persoană care te urăşte pentru că o ajuţi. Deci, gardul are o gaură de vreo doi metri. Mai era nevoie doar de o săptămână ca să fie terminat, dar bătrânu a dat ortu popii şi nu au mai apucat să cumpere scândurile necesare. Doar o săptămână. Dacă ar mai fi trăit atât ar fi terminat gardul şi ar fi putut susţine că a făcut ceva în viaţă. Un gard. Asta îmi aminteşte de ce a spus un vecin la privegi, când i s-a cerut o contribţie materială pentru ca răposatul să fie îngropat cuviincios.
- Omu ăsta n-o făcut nimic toată viaţa, ce vreţi, să-l îngroape alţii şi când o murit?
Sau alte variaţiuni.
- Numa o mâncat, o băut şi s-o distrat cât o trăit.
- Ce puţini oameni or venit la părăstas, chiar dacă el s-o dus la toate părăstasele din ultimii zece ani!
Lumea e rea. Dar asta nu înseamnă că nu are dreptate! Dovadă stă gaura din gard. Şi mai sunt şi alte dovezi! Gardul a fost finalizat de cel care i-a dat scândurile la început. Din obligaţie, pentru că e mai probabilă decât mila. În acest timp, fiul, Mircea, nu a fost de faţă. Era într-un bar. Hobby-ul ăsta e prea comun ca să îl aduc în discuţie. Cel puţin la înmormântare a plâns tot timpul. Autocompătimire? Bătrânul avea pensie.
Curtea. Un domeniu prea vast pentru o descriere superficială. Atât de vast încât cred că nici măcar proprietarii nu îl cunosc în întregime. Vedeţi voi, unde locuiesc eu metrul pătrat de teren intravilan nu valorează atât de mult ca acela pe care se constriuesc monumentele de prost gust- numite vile- de lângă Bucureşti. Aşa că majoritatea curţilor au şi o grădină de vreo trei, patru ori mai mare decât suprafaţa casei care, atenţie, oferă spaţiu şi diverselor tipuri de plante. Am vrut să precizez asta pentru că sunt sigur că majoritatea orăşenilor consideră că o casă e ceva în genul unui apartament pe pământ, ce are eventual o piscină. Pe lângă asta, o descriere superficială nu umple multe pagini.
Mircea era în curte atunci când vorbea cu tanti Giurgiu despre polaie, viaţă, rahat, nevroză, chestii deastea. Să nu vă imaginaţi însă că în curtea acestui individ terenul e plat. Din contră! Printre grămezile de buruieni ce cresc acolo de parcă ar fi cultivate se află mormane mai mari sau mai mici de gunoaie în diferite stadii de descompunere care formează un adevărat teren accidentat pe care se mai mai aventurează din când în când câte o găină. Odată mi s-a părut că am văzut şi un şobolan, dar poate a fost numai acea găină temerară care se descompunea după o moarte rapidă prin înec sau inaniţie. Sau poate a fost parţial mâncată de şobolani, locuitorii de drept ai teritoriului respectiv. Nu cred că i-am văzut pe aceşti oameni să scoată vreodată lada de gunoi pentru a fi ridicată de oamenii responsabili cu salubritatea. Gunoierii. Nici nu cred că au una. De vreo douăzeci de ani(cel puţin!) tot ce au produs se află în curtea care a devenit un ecosistem de sine stătător. Curtea are rolul de groapă ecologică. Nu-i problemă, spaţiu există pentru încă vreo douăzeci de ani şi mirosul e chiar plăcut datorită mai multor specii de flori care au crescut aleatoriu, deci vecinii nu au nici o problemă. Viitorul imobilului e asigurat pentru că sunt sigur că acest teren va mai fi ocupat pentru maxim cinci ani de acum încolo. Ghidându-mă după extraordinara sete a ocupantului actual aş spune că va dura chiar mai puţin. Sper să plouă din nou.
Să vă spun de ce îl blestema vecinul meu pe Cel care a trimis de Sus o mult dorită ploaie de vară. Deşeurile ecologice depozitate de-a lungul timpului au făcut un zid de protectie în jurul casei pentru că cel care a locuit-o până nu de mult şi cel care încă o locuieşte nu au catadicsit să le aşeze spre descompunere la o oarecare distanţă de corpul (aproape) locuibil al clădirii. Pentru că acest zid a devenit aproape la fel de înalt ca şi gardul construit de mâna vecinilor şi mult mai gros aşa că a astupat un şanţ în care se aduna de obicei apa. Astfel, lichidul aducător de viaţă se varsă datorită gravitaţiei- ce a fost gândită tot de Sus-drept în casă. Luând în considerare acest aspect am putea considera că epitetele trimise în eter(n) sunt meritate.
Problema nu e actuală, dar până acum oamenii erau obişnuiţi ca apa să înainteze doar în bucătărie, în timp ce acum a ajuns până în camera lui Mircea în dorinţa de a-l consola pentru pierderea tatălui. Ciudat că el nu se simte deloc consolat, ci chiar îşi aminteşte cu regret de perioada în care pleca la bodega din colţ şi îşi lăsa tatăl să se ocupe de amănuntele nesemnificative, cum ar fi procurarea hranei, peticirea casei, cultivarea diferitelor legume, în acelaşi timp continuându-şi vizitele la tanti Giurgiu. În amintirea acestor momente de supremă reverie continuă să lopăteze apa afară din cameră, cu o eficienţă demnă de fiul tatălui său, în timp ce ea se reîntoarce coborând vijelios pe panta din apropiere. Cum ar fi fost dacă celălalt mai era şi el nu mai era? Ei nu vor mai puteau fi simultan! Se pare că gravitaţia nu face excepţii şi nici nu ţine cont de doliul vreunei persoane. Apa se întoarce în locul de unde a fost aruncată. Să îl lăsăm pe tânărul Sisif să îşi contiune munca şi să ne întoarcem la casă.
Nu încă. Pentru a înţelege destinul acestei locuinţe trebuie să aruncăm o privire la panorama de care a avut parte din prima zi în care i s-a întărit noroiul. Există imagini ce pot influenţa destinul unei case şi a mai puţin importanţilor săi ocupanţi. Imaginează-ţi că te trezeşti, cititorule în fiecare zi cu faţa la acelaşi obiect/culoare/imagine. Probabil că o faci! Dacă ai fi o casă? Ce ai face dacă ai fi OBLIGAT să vezi întreaga zi aceleaşi succesiuni de imagini ce se schimbă doar odată cu anotimpurile? Probabil că o faci şi pe asta! Atunci gândeşte-te că o casă suportă tot ceea ce suporţi tu în fiecare zi, iar dacă zici că are un avantaj pentru că nu se mişcă, aşa este, dar favorul acestui destin îl plăteşte cu vârf şi îndesat fiind locuită întreaga ei viaţă de nişte păduchi omnipotenţi.
Mircea continuă să scoată apa blocat de acelaşi set de gânduri.
Oare ce bombăneşte? Nu îl va auzi nimeni. Niciodată nu îl aude nimeni. În afară de casa de chirpici, nici o altă fiinţă nu ştie ce a trăit în aceste 27 de zile de la moartea unicului său părinte. Nimănui nu îi pasă.
Casa privea zi de zi către staţia de epurare. Nu prea putea face altceva, aşa că privea şi uita. Unii priveau în aceeaşi direcţie, doar că dintr-o perspectivă diferită. În spatele ei, era construită o staţie de epurare care prin complexe procese chimico-biologice separa apa de fecale. În aceste momente un miros real era emis în spaţiul înconjurător şi se împrăştiau în toate clădirile locuite de noi. Imprimându-se atât de adânc în simţul olfactiv al casei, nu mai era considerat respingător. Cel puţin nu la fel de respingător ca restul obligaţiilor ei. Asta se întâmpla de mult. Acum, staţia de epurare a apei nu mai funcţionează şi mirosul ei nu îi mai inundă camerele, fiind nevoită să simtă în fiecare zi propriile miasme mult mai îngrozitoare decât cele pe care era obişnuită să le accepte. Cele ale ocupanţilor ei.
Trista locuinţă nu se poate privi. Se oglindeşte doar în cei care o parazitează pentru un interval de timp nelimitat. Un interval nelimitat, pentru că ea trăieşte în timpul oamenilor, fără ca acesta să se termine vreodată. Dacă ar putea, nu ar vedea decât patru ziduri ridate, de un galben pai bolnăvicios şi deprimant asemenea vieţii celor care au ridicat-o. Şi ar fi conştientă de sine şi s-ar accepta. E martora unui fenomen de autodistrugere generalizată produsă de catalizatorii ei umani. Catalizatorul s-a consumat. A contribuit nesemnificativ la casa părinţilor săi. Toţi vecinii îl cunoşteau drept Matrozu, pentru că şi-a făcut armata la marină. Acolo era matroz. Sau aşa spunea. Poate că sunt rău cu fostul personaj. Poate ăsta a fost singurul lucru important pe care l-a făcut în cei şaptezeci de ani de viaţă şi eu îl minimalizez, anulându-i practic întraga viaţă. Nu e vina mea. E casa. În faţa ei, toate realizările lui sunt insignifiante. Uitaţi-o! Stă mândră, bătrâna casă, cocârjată de vremea care a trecut peste ea, dar e la fel de puternică. O clădire care provoacă timpul privindu-l prin geamurile ciobite şi zâmbind pe sub uşa ştirbă de neputinţa lui. Poate că ăsta e atuul ei. Nu poate vedea trecerea timpului, deci, pentru ea, timpul nu trece. Dar pe Matrozu acest timp şi-a pus amprenta. Între două privegiuri, mersul la poştă pentru a-şi lua pensia, o plimbare la tanti Giurgiu, o şuetă cu bătrânii pe bancă, anii îşi iau zborul, chiar dacă încerci să îi opreşti nefăcând nimic. E şi asta o artă. Iar Matrozu a fost un geniu din acest punct de vedere. Probabil că atâţia ani în casa lui l-au învăţat că timpul trece mult mai încet dacă stai cu ochii pe el. Însă oricât de mult l-a răsfirat, pentru el timpul a trecut.
Mircea aruncă apa afară din casă cu o găleată.
Am ajuns la jumătatea poveştii casei şi timpul pare că stă pe loc.
Înaintea de moartea bătrânului am văzut nişte falşi prieteni pe stradă. Vecinii.
Am mers acolo. Dau mâna cu toţi, stăm, ne mirăm unu de altu. Eu mă mir mai ales de un bătrânel uscat, cocârjat, cu o piele de culoare neagră şi ochii roşii adânciţi în orbitele goale. Cine o fi? Acum pleacă.
- Salut, băieţii! Dăm mâna.
- Iar se duce Mircea să bea o sticlă de alcool pur.
Râdem cu pofta celor ce nu au nimic de făcut. Mircea merge acasă.
Astăzi trecem pe lângă poarta lui Matrozu.
- Hai să-i rupem gardu la ăsta, zic eu.
Râsul celor doi prieteni ai mei îmi arată că sunt de acord. Şi ei vor să se distreze pe o astfel de caniculă. Ne aşezăm la o distanţă de doi metri unul faţă de celălalt şi ne aruncăm cât putem de tare cu picioarele în el. Oau! Jumătate din gard a picat. Nu ne aşteptam la o reuşită de asemenea proporţii. Trecem repede strada dar nu ne ascundem ca să vedem reacţia proprietarului. Bătrânul iese încet la poartă.
- Măi copii, voi a-ţi făcut asta?
- Nu noi, nenea Matrozu! Figuri angelice, miraţi de bănuiala nefondată.
- Da atunci cine, mă?
- Un ţigan a dat cu piciorul în gard şi a luat-o la fugă!
- Da, numai acum o dat colţu! Pe unu era să îl pufnească râsu.
Bătrânul stă ce stă, şi după ce ne priveşte ceva timp trece strada şi intră în casă. Râdem cu lacrimi. Pentru o clipă am senzaţia că cineva se uită la noi de la geamurile casei. Nu e nimeni, mi s-a părut doar.
M-am întors în plicitsitorul prezent şi nefericitul viitor al celor din casa de chirpici. Prea multe epitete pentru ceva atât de patetic ca destinul unor necunoscuţi. Oameni a căror infimă importanţă se datorează funcţiei lor de agent patogen al unei proprietăţi şi activităţilor care degradează ceea ce timpul nu a reuşit. Prezenţa lor distruge casa de chirpici. Dar nici ea nu stă degeaba. Cei doi au fost nevoiţi să inhaleze de câteva decenii mucegaiul apărut datorită neplăcerilor provocate clădirii. Apa curge pe toţi pereţii, de parcă această locuinţă transpiră în urma efortului depus pentru a lua parte la activitatea umană. Nisipul din care e făcută secretă o mare cantitate de apă pentru a elemina din viscerele sale fiinţele a cărei prezenţă o detestă mai mult decât pe aceea a timpului necruţător. Ea, o casă de chirpici, e obligată să susţină vieţile lipsite de scop a două persoane ce se încăpăţânează să o locuiască până la ultima inspiraţie gratuită de oxigen.
Pentru Matrozu timpul a trecut.
Timpul fiului său se comprimă în nesfârşitul efort de a scoate apa din casă. În acelaşi mod în care casa l-a scos pe tatăl său afară din interiorul ei. Era o zi obişnuită. Ziua în care va muri. Dar el nu ştia asta. S-ar fi pregătit cum se cuvine: ar fi murit de frică cu o zi înainte. Aşa, s-a trezit la ora 10:00, a scormonit prin grădină până a găsit şase ouă întregi, a mers în bucătăria strâmtă unde a spart ouăle în tigaie, a tăiat puţină slănină şi a pus-o şi pe asta peste amestecul spumos de culoare portocalie. Stă puţin, întoarce papara, merge să-l trezească pe Mircea. Pentru asta trebuie să iasă din bucătăria de vară ca să intre într-una din cele două camere scunde. Bătrânul e în formă şi chiar dacă îşi târăşte un picior după restul trupului nu pare că are probleme la corason. Intră în camera neaerisită, simte un miros puternic de alcool şi urină amplificat de mirosul de mucegai, sursa fiind patul în care doarme fiul său iubit dar şi pereţii care îi adăpostesc. Şi-a iubit fiul. Până la un moment dat. Acum nu ştiu dacă îi mai pasă. Ia mătura din colţ. Doar casa ştie ceea ce face el în nopţile în care Mircea nu mai e capabil să ajungă acasă. Eu cred că doarme.
- Mircea! Mă Mircea! Îl împinge cu mătura şi cu durere. De şale. Nu mişcă.
- Beţivan prost! Iese din cameră şi merge să mănânce.
Papara e puţin arsă dar comestibilă. Bătrânul nu mai face nazuri de mult timp. Se aşează la masă şi spune o rugăciune. Nu crede în Dumnezeu, dar obiceiul ăsta i-a fost inoculat de mic sub ameninţarea cu bătaia. Păcat că în acelaşi timp i-a fost zdrobită orice urmă de iniţiativă. Nu mai are rost să vă întrebaţi de ce locuieşte într-o casă de chirpici care nici măcar nu îl suportă. Dacă l-aţi vedea! Rectific: dacă l-aţi fi văzut! Nu pot să vă dau exact detaliile care îl fac să fie aşa, dar ceva din totalitatea lui îmi arată că e un învins. O poate ascunde sub un zâmbet şiret, dar numai faţă de cei fără putere de pătrundere. Eu bănuiesc ce simte. Casa ştie. Şi a murit. Nimănui nu i-a păsat cum, doctoriţa a spus că a suferit un stop cardiac. Cred că a ghicit după fişa medicală. A fost găsit de fiul său întins pe jos în bucătărie. După două zile. Nu i-a fost foame în dimineaţa aceea şi a mers direct la birt, apoi s-a culcat. Foamea l-a trezit pe la miezul nopţii, a mers în bucătărie, a văzut papara gata făcută, a luat-o la el în cameră. Pe cel de pe jos nu l-a observat datorită întunericului parţial şi ameţelii totale. Casa a tăcut cu o imparţialitate demnă de un obiect fără suflet. L-a găsit următoarea dimineaţă. Când i s-a făcut din nou foame. De fapt era spre amiază.
Mai bine mai târziu decât niciodată.
Nu ştiu cum a reacţionat băiatul când şi-a găsit părintele pe jos. Nu a vrut de la început să-mi spună nimic sentimental. Şi-a păstrat decizia în ciuda dispreţului meu vădit. Nu cred că ar trebui să-mi fie milă. Oricum nu l-ar ajuta. Poate o să-i duc o sticlă de ţuică. Nu o să-i duc, pentru că mă va refuza ca atunci când nu a vrut să stăm la un pahar de vorbă, chiar dacă eu îl cinsteam. Unele lucruri nu pot fi cumpărate nici măcar prin viciile ce valorează pentru persoanele consumate de acestea mai mult decât banii. Ciudat.
Mircea expulzează apa din casa care îl detestă. Mircea e singur. Mircea nu mai are o saltea pneumatică pentru a se menţine la suprafaţa ştrandului. Chiar peticită şi veche, tatăl nu îl lăsa să facă baie în pişatul lui şi al altora care îşi pierdeau controlul în acel loc infect. Acum s-a spart. Salteaua. Nu are nici măcar un colac de salvare. Nu ştiu să fi avut mamă.
- Tu, Mircea, copilul lui Matrozu o avut mamă?
- Da ce crezi, că l-o născut tată-so?
- Şi ce s-o întâmplat cu ea?
Eu nu am cunoscut-o. Nici măcar pe la doi anişoricând am început să fiu conştient că exist(patru anişori!) nu ştiam care a fost mama lui Mircea. Pentru mine erau doar un copil şi tăticul lui. Poate încă sunt! Cel puţin până de curând, când copilul a ajuns într-un orfelinat de chirpici.
- O-nebunit!
O-nebunit! Atât ştiu şi eu. Dintr-un anumit motiv propria mea mamă a refuzat să îmi dea puţinele detalii pe care le cunoaşte, chiar după unele insistenţe. De ce se jenează să îmi spună durerea altora, dacă nu e a ei? Poate crede că dacă evită să evoce întunericul nu o să îl întîlnească. Proverbul era: „De ce ţi-e frică nu scapi!”. Funcţionează şi în zilele noastre, pentru că făcând abstracţie de durere, tot ce realizaţi e că sunteţi nepregătiţi când vă penetrează cele mai ascunse straturi ale unei vieţi considerate fericite. Şi atunci o să ţipaţi din toată fiinţa datorită durerii amplificate de surpriză şi tot ce vă va rămâne e: „De ce eu?”.
Răspunsul e simplu. De ce nu?
Mircea încă nu a reuşit să scoată toată apa! Din casă. De ce nu?
Alunecând pe panta relaţiilor umane cu un destin implacabil care nu există, era să uit că personajul meu principal e o clădire. Principalul atribut al casei de chirpici e lipsa sentimentelor. Logică şi rece de la acoperişul din ţigle vechi şi pe alocuri sparte până la fundaţia nu prea adâncă ea nu îşi permite să simtă pentru că nu are organe pentru acest tip de exteriorizare. Nici nu are nevoie. Ca reprezentant al regnului mineral asupra căruia omul şi-a pus amprenta fără a primi încuviinţarea, e obligată să păstreze distanţa faţă de cel care a creat-o împotriva propriei voinţe. Fiecare fir de nisip urăşte scopul pe care Constructorul i l-a atribuit pentru că o formă temporară impusă îi anulează fondul universal, la fel cum dorinţa de a căpăta contur în mediul în care te învârţi dăunează principiilor. Mircea mai are principii.
La ce bun?
Mircea nu va vinde casa datorită principiilor sale. E inundat. Din principiu!
Moraliştii de pe toate drumurile îmi vor spune să mă pun în locul lui. Nu îi contrazic. Trebuie să mănâce şi ei o pâine, chiar dacă îmi flutură pe sub nas reguli de înaltă conduită pe care ei înşişi le încalcă cu prima ocazie. Ar fi inutil să îi accept soarta pe care aş schimba-o imediat pentru că nu cred în ea. Nu aş demonstra nimic. Acest om a trăit aşa de aproape cincizeci de ani şi chiar dacă ar avea posibilitatea să îşi reseteze propria viaţă nu ar putea apăsa pe buton. Comodiatatea e o caracteristică esenţială a casei în care locuieşte Mircea. Deşi îl detestă privindu-l în fiecare zi, fără el ar fi fost un nimic nemodelat şi fără scop. Aşa, are un scop pentru care ar trebui să îi fie recunoscătoare. Dar nu e! Clădirea nu e capabilă să îşi îndeplinească scopul pentru care a fost construită şi din această cauză îşi neagă Creatorul, în încercarea disperată de a-şi anula propria existenţă.
- NU!
Strigă Mircea. Sau poate a şoptit. Nu îl va auzi nimeni. Niciodată nu îl aude nimeni. În afară de casa de chirpici, nici o altă fiinţă nu ştie ce a trăit în aceste 27 de zile de la moartea unicului său părinte. Nimănui nu îi pasă. Mă repet. Mă repet pentru că şi el se va repeta atât timp cât va mai trăii. Timpul care i-a mai rămas poate fi scurt sau lung. Contează prea puţin. El va face acelaşi lucru, fie că va mai exista zece ani sau o doar o zi. Va mătura prin casă, va mânca, va bea. Poate că până la urmă o să uite că a avut tată la fel cum a uitat-o pe mama sa. Nu a reuşit să iasă din bucla propriei vieţi şi părul i-a încărunţit, ficatul îl lasă, pielea i s-a zbârcit şi nu cred că a mai avut vreo femeie de un deceniu. Sau mai mult. Ar putea să plătească una, dar nu i-ar folosi la nimic. Îmbătrâneşte fără nici un reper. Şi îi e tot mai sete.
A aruncat lopata la o parte. Plânge. Poate. Eu nu îl văd. A intrat în casă. Apa pe care nu a reuşit să o scoată i-a înmuiat şosetele, dar nici nu o simte. Pentru că nu îi pasă. Stomacul zvâcneşte violent datorită senzaţiei de gol care îi inundă tot corpul. De ce? Se întreabă el fără sens. De ce nu? Răspund eu. Se aruncă spre perete şi îl loveste cu pumnul, genunchii, capul. Îl zgârie şi nisipul îi intră sub unghiile mari provocându-i şi mai multă durere. Durere inutilă dar binevenită care îl sustrage pentru o clipă de la gândurile sale insuportabile. Ia sticla de ţuică de pe masă şi se aşează cu ea în pat. Priveşte fix tavanul, fără să pară că îl vede. Bea.
Bea. A adormit în pântecul meu, pe un pat murdar, cu apa curgând pe sub el. Eu, casa de chirpici, mama lui, nu l-am născut încă. Văzându-l, nu pot să permit ca o fiinţă atât de puţin pregătită pentru ce va întâlni în viitor să trăiască în lumea de afară.
Ce şanse ar avea?
25 iulie, 2007
Shit!
Sunt nevoit sa nu ma tin de promisiune. Povestirea o pun maine. Cu siguranta. Pana atunci, ascultati- si mai ales vedeti- videoclipul urmator.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
Analysis
